Vacanța de vară de altădată

În fiecare an când începe vacanța mare mă învăluie o stare de visare și melancolie, iar gândurile îmi fug la zilele de adineaori când eram și eu copil. Vacanța de vară era pentru mine cel mai important moment al anului, la egalitate cu Crăciunul.

Vara venea cu un sentiment de eliberare, cu gust de fructe coapte și desigur, cu (multe) cărți noi primite de la școală (eram premiantă, așa că mereu mă întorceam cu un teanc de cărți interesante, numa-bune de citit în vacanță). Când ajungeam acasă de la festivitatea de încheiere a anului școlar, ziua era sărbătorită ori cu înghețată, ori cu un lighean mare de cireșe coapte. Da, ați citit bine „lighean” și nu exagerez deloc. Suntem 4 copii la părinți, așa că la noi acasă nu e de glumă când vine vorba de cantități 🙂

Apoi urma libertate, fuga la bunici, zile lungi cu timp din belșug, dar mai ales jocuri de dimineața până seara. Ce ne jucam? Tot ce ne trecea prin cap. Am crescut la țară și bunicii ne sunt în apropiere, tot în zona rurală, astfel că am avut mereu curte mare și spațiu de desfășurare. Stăteam afară cât era ziua de lungă. Întindeam o pătură pe iarbă, undeva la umbră și acolo duceam toate jucăriile: lego, ursuleți de pluș, păpuși, mașinuțe, tot-tot.

Ne dădeam în leagăn, săream elastic, alergam și ne jucam „de-a prinselea”. Uneori croiam haine pentru păpuși, alteori ne imaginam că ele pleacă în concediu la mare, câteodată se făcea că eram bucătărese și găteam mâncare “delicioasă” din pământ și buruieni.

În zilele dogoritoare umpleam sticle de 2L cu apă, le lăsam la soare și în câteva ore se încingeau teribil. Ne stropeam, ne bălăceam, ne răcoream și era mare fericire pe pământ, de parcă apa încălzită în sticle ar fi fost luxul din lume. Alteori stăteam la plajă și făceam concurs “cine e cea mai bronzată”.

Gașca noastră era formată doar din fete: pune la calcul cele 3 surori ale mele și cam tot pe-atâtea verișoare, iar echipa era completă. (Iar aici merită să fac mică precizare: în familie avem doar doi băieți, verișori primari. Unul mult mai mare decât noi, cu care nu prea aveam interese comune, iar celălalt mult prea mic, apărut ceva mai târziu în peisaj).

Deseori plecam la bunici, unde stăteam cu săptămânile. Era ca un refugiu și abia așteptam să fugim de-acasă! Acolo aveam și mai multă libertate, eram răsfățate și ni se permitea aproape orice. Pentru că – să fim serioși – cam ăsta e rolul bunicilor, nu-i așa? :))

La bunica din partea tatei ne ascundeam prin grădină, făceam pe “vedetele” și țineam concerte sub nucul stufos, de ne auzea tot satul. Cântam cântecele de la școală, recitam poeziile de la serbare și ne distram pe cinste. Alteori adunam flori, împleteam coronițe și apoi plângeam că încep să se ofilească. La ora prânzului ne chema bunica la masă: gătea pe sobă, nu avea aragaz (nici acum nu are), dar ce miros și ce gust aveau bucatele ei! Ba o ciorbă de fasole verde, ba un pireu cu carne, ba o salată de vinete cu roșii din grădină. Mâncam cu o poftă de-ai fi zis că nu văzusem mâncare zile la rând!

La bunica din partea mamei domnea gustul de prăjitură coaptă. Ne trezea dimineața să-i aducem mere din livadă și făcea o super prăjitură cu mere de mirosea toată gospodăria. Câteodată mai schimba umplutura, făcea cu vișine sau cu urdă, dar gustul delicios nu lipsea niciodată.

Și ea gătea tot pe sobă sau în cuptor și mai rar pe aragaz. La cină serveam tocăniță de pui cum doar ea știe să facă, întotdeauna cu mămăligă alături. Dar să știți că atunci când zic „tocăniță” mă refer la varianta ardelenească, preparată cu lapte și făină – o bunătate care mie nu-mi iese deloc să o gătesc și mă oftic maxim.

Ar mai fi și altele, multe altele pe care mi le amintesc cu drag, poate vă mai povestesc cu altă ocazie. Și dacă tot vorbim de copilărie, există o piesă care-mi stârnește toate aceste amintiri și emoții, plus un dor al acelor vremuri greu de descris în cuvinte. Melodia este cea de la Delia, Cine m-a făcut om mare – o știți cu toții, sunt sigură. Poate unii o consideră banală sau prea comercială, însă pentru mine este o metafora a copilăriei și a verilor de altădată.

Apoi mai este un o piesă ce îmi amintește de vacanța de vară, dar mai mult din perioada adolescenței. O știți și p-asta: Kid Rock, All summer long. Și nu e vorba doar de versuri (în unele chiar nu mă regăsesc) ci de povestea pe care o creează melodia, de starea pe care o inspiră și faptul că te proiectează într-o altă lume. O lume a lipsei de griji, a naivității și a inocenței. O lume care s-a încheiat demult, dar la care tânjim din când în când și o purtăm cu noi în suflet pentru toată viața.

Voi ce amintiri aveți din vacanța de vară? Cum vă petreceați zilele și care sunt lucrurile cărora le duceți dorul cel mai tare?