Uneori știi, pur și simplu…

Sunt momente în viață când iei decizii fără să te gândești, să cântărești, să analizezi, pentru că în sinea ta știi de la bun început care e alegerea corectă. Trebuie doar să îți asculți instinctul.

O CARIERĂ NEAȘTEPTATĂ

La școală mi-au plăcut toate: și româna și matematica, și istoria și geografia, deoarece sunt curioasă din fire și-am vrut să aflu din fiecare câte ceva. E drept că nu prea mă atrăgeau chimia și fizica, dar și acolo mă descurcam acceptabil. Cu toate acestea mi-era greu să iau o decizie în privința viitorului meu: nu știam ce facultate să aleg. De fapt, n-am făcut eu decizia, ci a venit ea la mine. M-am trezit zicând-o cu voce tare, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume, ca și când ar fi fost mereu acolo, în mine, așteptând momentul oportun să iasă la iveală.

Terminasem cu BAC-ul și nimeni nu știa ce voi face mai departe. În acea perioadă, la majoritatea facultăților se intra doar pe bază de dosar, fără examen de admitere, iar acest aspect mi-a îngăduit să amân decizia până în ultima clipă.

Cu două zile înainte să-mi depun dosarul m-am dus acasă și le-am zis părinților că eu vreau să studiez informatica. Nu știu nici azi cum mi-a venit ideea, deși era destul de logic: terminasem un liceu de profil, n-ar trebui să fie prea mare uimirea, nu? Păi ba da, a cam fost. Au rămas amândoi cu ochii mari cât cepele, căci auziseră ei toate variantele de facultăți unde m-aș fi putut duce, dar INFORMATICA nu fusese niciodată pe listă. Pentru ei a fost un șoc, pentru mine doar începutul unei cariere pe care n-am regretat-o nicio secundă.

O PERECHE DE CERCEI

I-am zărit pentru prima oară într-un outlet. Știți voi, porțiunea aceea de lângă casa de marcat unde stau expuse tot felul de coșulețe cu zorzoane: inele, brățări și alte mărunțișuri. De regulă nu prea scotocesc printre ele, dar atunci mi-au atras atenția o pereche de cercei strălucitori, lungi și eleganți, cu mici pietricele aplicate și o oarecare tentă vintage.

Ceva anume îi făcea diferiți, îi scotea în evidență ca și cum nu le-ar fi fost locul acolo. I-am privit câteva secunde, iar când mi-a venit rândul să plătesc m-am trezit întrebând cât costă. 5 lei. Îi cumpăr! I-am privit lung și m-am întrebat când aș putea să-i port, deoarece sunt destul de eleganți, nu merg asortați unor ținute de zi cu zi. Și atunci am avut o revelație: aceștia sunt cerceii pe care-i voi purta în ziua nunții mele.

Dar ca să înțelegeți însemnătatea momentului, dați-mi voie să vă zic ceva: eu niciodată nu m-am visat mireasă, cum se întâmplă altor fete. N-am stat deloc să-mi închipui cum va arăta rochia, voalul, părul, machiajul, locul unde-o să fie, nimic de acest fel. Și iată-mă acolo, cu o pereche de cercei de 5 lei în mână, având prima (și singura) viziune despre NUNTA MEA. Pe la 20-și-un-pic de ani, când nici măcar nu era vorba de căsătorie și nici nu-mi închipuiam că o să întâmple prea curând.

I-am păstrat ascunși ani la rând, până le-a venit momentul. Iar în ziua cea mare toată lumea i-a admirat și m-a întrebat de unde îi am. Eh, e secret 🙂

UN CĂȚEL MULT VISAT ȘI-O DIMINEAȚĂ DE FEBRUARIE

Era o zi de sâmbătă, nu uit niciodată. Mă trezesc prima și cobor la bucătărie să-mi fac o cafea. Deschid laptopul, nimic interesant pe Facebook. Intru pe OLX fără motiv, doar pentru că am uneori curiozitatea să văd ce mai vinde și ce mai cumpără lumea.

Fără un gând precis în minte, deschid secțiunea „Animale de companie”. Un pic de scroll și îmi apare, iar atunci am știut. Fără nicio îndoială. În casă încă se dormea, așa că am luat telefonul și m-am închis în baie să nu fac gălăgie. „Alo, bună ziua, mai aveți cățelul?”. „Da, îl avem, dar noi locuim în Huedin”. „Nu-i bai, vin după el!”.

A durat o secundă să iau decizia și să mă urc în mașină. M-am întors acasă cu un ghemotoc de blană de câțiva centimetri, cu un suflet plin de iubire necondiționată. L-am numit Remo și au trecut mai bine de 4 ani de când el e parte din familie.

O LOCUINȚĂ ȘI ANI ÎNTREGI DE CĂUTARE

Fără intenție, acum observ că le-am luat în ordine cronologică. Aceasta e ultima și cea mai recentă, dar povestea începe cu ani în urmă când am dat startul căutărilor pentru o locuință.

Toată viața am locuit la casă, chiar și după ce m-am mutat în Cluj, cu chirie. Abia în ultimul an am stat la bloc (pentru prima dată!) și am acceptat să fie așa pentru că am știut că va fi o perioadă determinată. Pe termen lung însă, mă văd într-o căsuță înconjurată de verdeață, cu un strop de curte unde să alerge câinele și cu o terasă unde să mă retrag la răcoarea serii, cu un pahar de vin.

Am căutat în disperare o soluție, pentru că în Cluj e tare greu de îndeplinit un asemenea vis. Cred că știți și voi, prețurile imobiliarelor sunt imposibile. Am încercat spre marginea orașului, am cutreierat toate zonele dimprejur, am luat în calcul ideea de-a cumpăra teren și de-a construi de la zero. Însă nu am găsit nimic ce să corespundă – măcar pe aproape – dorințelor și așteptărilor.

Anii treceau, prețurile creșteau și tot nimic. Până într-o zi, anul trecut, când am dat peste un anunț imobiliar. Cunoșteam locul, trecusem pe acolo de zeci de ori, știam că se construiesc niște case în zonă, dar nimic nu mi-a atras atenția până la acel anunț. Atunci am sunat, am stabilit o întâlnire și am mers la vizionarea imobilului. Iar în momentul când am ieșit de acolo am știut, pur și simplu, că e tot ce trebuie. Long story short, din august locuiesc în casa visurilor mele ♥

… ȘI CÂTEVA CONCLUZII

Uneori sunt obsedată de planificare, pentru că îmi dă senzația de control. Și o iau razna când lucrurile nu decurg conform planurilor. Dar apoi îmi amintesc de toate cele de mai sus și realizez că viața merită să fie trăită așa cum e ea, nu neapărat planificată în fiecare secundă.

Deși e ok să planifici, sau măcar să ai idee spre ce tinzi, chiar dacă nu știi când sau cum se va întâmpla. De restul se ocupă Universul și te trezești că zici „da” atât de firesc unor lucruri pe care, fără să-ți dai seama, le-ai așteptat demult în viața ta. Până la urmă, cum zicea și John Lennon: ”life is what happens to you while you’re busy making other plans”. Acum știu, nu degeaba e citatul meu preferat 🙂

Fotografia principală via Unsplash