Recenzie de carte: Parfum de curtezană de Sawako Ariyoshi

Nu scriu despre fiecare carte pe care o citesc, însă “Parfum de curtezană” cu siguranță m-a fascinat. Romanul scriitoarei nipone Sawako Ariyoshi este o capodoperă a literaturii ce-și va găsi locul în bioblioteca fiecăruia dintre noi, așa că te invit să o descoperi.

A trecut destul timp de când nu am mai citit o carte atât de bună. Și iar îi datorez acest fapt surorii mele, cu care împărtășesc cel mai tare pasiunea pentru citit. Nu trece săptămână fără să mă întrebe “ce citești acuma?“, iar de fiecare dată când ne întâlnim facem schimb de lecturi și de păreri 🙂 . Nici nu știți cât a insistat să citesc “Parfum de curtezană”. Și nici nu știți cât am amânat-o, dar iată că până la urmă i-a venit vremea. Am tot întârziat articolul de astăzi, parcă negăsindu-mi un stil suficient de precis prin care să descriu semnificația cărții. Dar până la urmă, cred că scopul meu este să vă aduc în atenție acest titlu și poate să vă trezesc interesul, ca apoi să descoperiți pe cont propriu ceea ce urmează.

***

Acțiunea romanului “Parfum de curtezană” ne poartă în Japonia secolului XX, întinzându-se pe durata mai multor decenii. Povestea începe prin anii `20 și se continuă după Al Doilea Război Mondial, până prin anii `60. Încă din primele pagini, romanul ne-o ilustează pe Tomoko – o fetiță orfană de tată, care este îngrijită și crescută de mama și de bunica. Aparent cele trei femei trăiesc în liniște și armonie, însă lucrurile se schimbă atunci când Ikuyo, mama fetiței, se recăsătorește. Acolo încep, practic, toate necazurile familiei, căci bătrâna bunică (mama lui Ikuyo) nu acceptă sub nicio formă ideea unei noi căsătorii. Femeia este încercată de sentimente de invidie și gelozie, ce se transformă curând într-o ură profundă față de unica sa fiică, Ikuyo. În acest context, micuța Tomoko își trăiește copilăria: mama ei pleacă de acasă și se stabilește la familia noului soț. Fetița rămâne în grija bunicii, însă bătrâna începe să-și piardă mințile, iar în scurt timp se stinge de pizma acestei căsătorii cu care nu e de acord. Ura pe care o poartă ficei sale o duce la pieire. Pe patul de moarte, femeia își blestemă neîncetat fiica, numind-o “copil nerecunoscător”. Tomoko va rămâne marcată pentru totdeauna de vorbele bunicii, cuvinte grele ce o vor urmări peste tot în viață.

O obsedau cuvintele repetate la nesfârșit – “copil nerecunoscător” – răsunând ca un blestem asupra lui Ikuyo. Mirosul și blestemul se legau strâns unul de altul în mintea copilei. Nu știa exact ce înseamnă “copil nerecunoscător” și nici cu ce o supărase mama pe bunica atât de rău, însă cuvintele îi sugerau ceva înspăimântător.

Romanul se desfășoară pe diverse planuri, urmărind viața lui Tomoko timp de mai multe decenii. După moartea bunicii, micuța ajunge în casa mamei sale din Tokyo, însă din cauza sărăciei va fi dusă ulterior la o școală de gheișe. Fetița este sârguincioasă și muncitoare, își dă osteneala și deprinde arta de a fi gheișă, urmând apoi o glorioasă carieră în această direcție.

Cu trecerea anilor, Tomoko devine o tânăra gheișă tot mai apreciată în cercurile unde își desfășoară activitatea. Se îndrăgostește (și nu dau alte detalii – vă las să descoperiți personal toată povestea), încercă să-și deschidă propria afacere și depune eforturi imense pentru a-și obține independența financiară. Vine războiul, pierde tot, o ia de la capăt, decade și înflorește de mai multe ori pe parcursul vieții. Tomoko este o luptătoare, o învingătoare care învie din cenușă prin propriile-i forțe. Un model de femeie puternică pe care n-ai cum să nu o îndrăgești când ajungi să o cunoști.

La polul opus se situează Ikuyo, prezentă și ea pe durata întregului roman, ca un ghimpe în coastă pentru Tomoko. Fiica tânjește după afecțiunea mamei, pe care însă nu o regăsește niciunde. Iar în plus, trecutul de curtezană al lui Ikuyo o umbrește pe Tomoko, punându-i la grea încercare cariera de gheișă. Cele două personaje sunt create atât de diferit încât de multe ori ajungi să te întrebi, ca cititor, cum pot conviețui astfel de caractere sub același acoperiș. Dacă Tomoko este un om exemplar, o fiică ascultătoare și împăciuitoare ce luptă să-și găsească menirea în viață, Ikuyo este o femeie iresponsabilă și superficială, preocupată doar de aspectul fizic și de chimonourile sale valoroase. Deseori se comportă ca un copil, este egoistă și îngâmfată, face doar cum îi poftește inima și mereu are pretenția de a fi îngrijită de fiica sa. Iar Tomoko îi face toate poftele, de frică să nu fie numită și ea, la rândul ei, drept „copil nerecunoscător”.

„Mamă, știi că mi s-a întâmplat să ațipesc rezemată de peretele toaletei? Și ție ți-o fi fost greu cât ai stat sechestrată în chichineața aia și ai râșnit ceai, dar să știi că nici mie nu mi-e ușor. Nu mă plâng, dar uneori nu mă mai țin nervii… pentru că nu apuc să dorm. De aceea sunt dură, însă de-aici și până la a mă socoti copil nerecunoscător e cale lungă… Îmi doresc din suflet să nu fiu un copil rău, așa că te rog mult să nu mă mai ameninți cu vorbe oribile…”

Ce am învățat din „Parfum de curtezană”?

Recunosc, nu prea am citit despre cultura și tradițiile japoneze (sau asiatice, în general) – iar acesta poate fi un motiv în plus pentru care am găsit lectura atât de fascinantă. După „Perla Chinei” de Anchee Min, este a doua carte care mi-a deschis apetitul pentru lumea orientală. Așadar, iată câteva aspecte pe care le-am aflat (esențiale, aș putea spune, dar despre care habar n-aveam).

♦ Războiul, văzut și trăit din perspectiva poporului japonez

Autoarea Sawako Ariyoshi mi-a stârnit interesul prin precizia și abilitatea cu care abordează subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial. Modul său de a descrie impactul războiului asupra poporului japonez m-a făcut să mă întreb dacă scriitoarea chiar a trăit acele vremuri. Aveam să aflu că Sawako Ariyoshi s-a născut în 1931, ceea ce înseamnă că era un copil atunci când a început războiul. Totuși, evenimentele vremii nu i-au trecut neobservate și sunt redate din punct de vedere al omului de rând, care primește informații fragmentate, care nu știe exact ce se întâmplă ori încotro să se îndrepte. Ființe umane rămase fără adăpost, fără hrană, fără oameni dragi, dar care nu se lasă pradă pieirii.

„Bombardamentele se întețeau de la o zi la alta. Adăpostul antiaerian din grădină nu mai făcea față. Renovat și lărgit, cu tencuiala încă udă, era asaltat de un du-te-vino de nedescris. Nimeni nu se mai îmbăta la banchete. Chiar dacă aduceau alcool, bărbații nu se mai amețeau. În priviri li se deslușea disperarea. Nici nu mai băgau de seamă bucatele alese din farfurii și boluri. Cuvântul „înfrângere” plutea în aer.”

♦ Diferența dintre o curtezană și o gheișă

Conform DEX:

• curtezană sf [At: NEGRUZZI, S. I, 323 / V: (înv) ~tiz~, ~ntă / Pl: ~ne / E: fr courtisane] 1 Femeie de moravuri ușoare, care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil. 2 Femeie cu o conduită imorală. 3 Prostituată.
• ghéișă ~e f. (la japonezi) Cântăreață și dansatoare (în localurile de petrecere).

Așadar, Tomoko este o gheișă, iar Ikuyo o curtezană. Fiica este absolventa unei școli dificile, unde se învață bunele maniere și arta de a stăpâni instrumente muzicale ce nu sunt la îndemâna oricui. Tomoko e o artistă ce își impresionează spectatorii prin prezența plăcută, comportamentul ales și cântecele deosebite pe care le interpretează. Să fii gheișă înseamnă să fii respectată, invitată în localuri alese,  înconjurată de oameni de seamă, bine văzuți în societate. Pe când mama sa… ei bine, fără să mai intrăm în detalii, se ocupă de lucruri mai puțin cinstite.

♦ Obiceiuri și ritualuri de frumusețe specifice japonezilor

Nu știu dacă și astăzi se mai practică, dar le-am găsit interesante și notabile:

◊ Femeile din era Meiji (1868–1912) obișnuiau să își vopsească dinții negri, obiceiul fiind considerat un ritual de frumusețe în rândul sexului frumos (detalii pe Wikipedia). Chiar dacă trecuse era Meiji, bunica lui Tomoko încă folosea practica străveche.

◊ Gheișele au un machiaj specific și uimitor: poate știți deja că își vopsesc fața complet în alb, accentuând sprâncenele și adăugând un ruj roșu pe buze. Nimic ciudat până aici, probabil că toți am văzut așa ceva în filme până acum. Ceea ce nu știam însă este că tinerele își machiază ceafa în culoarea albă, redând forme de „W” sau „V” ce coboară pe gât în spate. În cultura orientală, ceafa și gâtul sunt considerate zone erotice, iar gheișele încearcă prin machiaj să-și accentueze aceste părți.

◊ În rândul femeilor, coafura pe care o abordează fiecare este în strânsă legătură cu vârsta și statutul social al respectivei. În public, ele își vor aranja părul într-un coc sau o pieptănătură similară. Mai exact, există mai multe stiluri de cocuri, însă o femeie nu poate să-l poarte pe oricare. Tinerele vor alege cocuri diferite față de femeile măritate, în funcție de locație și de context. Ikuyo obișnuiește să poarte cocuri nepotrivite, specifice adolescentelor sau femeilor nemăritate, iar Tomoko mereu îi atrage atenția și se supără pentru îndrăzneala mamei sale.

◊ Tot vârsta dictează și alegerea chimonoului, în ceea ce privește modelele și imprimeurile. Tinerele aleg deseori culori îndrăznețe precum verde crud, galben ori mov prună, însă femeile măritate, văduve sau trecute de prima tinerețe vor opta pentru modele mai discrete, ce nu ies în evidență. Regulă pe care Ikuyo nu o adoptă, spre disperarea fiicei sale.

Un roman înțesat de tradiție și cultură, Parfum de curtezană este despre gelozie și rivalitate, despre viață, despre destin și despre relația mamă-fiică. Despre lumea gheișelor și a curtezanelor, despre ce se întâmplă „dincolo de cortină”: deși aceste femei japoneze – frumoase și elegante – par fragile și neajutorate, în spatele machiajelor se ascund caractere puternice și pline de ambiție. Nu este o carte foarte ușor de parcurs, căci conține descrieri amănunțite ale tradițiilor japoneze care ori te fascinează, ori te enervează. Însă pentru mine rămâne o carte fermecătoare, ce m-a captivat încă de la primele pagini.

Și dacă tot vorbeam despre cultura orientală, cu această ocazie permiteți-mi să vă adresez următoarea întrebare: ce fel de tradiții/obiceiuri asiatice cunoașteți, care vi se par ieșite din comun sau diferite față de concepțiile occidentale cu care suntem obișnuiți? Aștept părerile voastre în secțiunea de comentarii.