Raven’s Nest: 24 de ore într-un colț de paradis

O escapadă de weekend nu e neapărat un motiv să mă apuc de scris. De obicei o țin pentru mine, e liniştea şi tihna de care am nevoie pentru a-mi reîncărca bateriile. Însă de data aceasta, ceva se simte diferit: energia, natura, viața ce domină acest loc mă inspiră să-l arăt și altora. De ce să țin doar pentru mine o asemenea minunăție?

Stau în căsuța de lemn şi scriu, în compania stropilor de ploaie ce lovesc acoperişul. Şi e o linişte atât de aspră, încât te face să te simți al naibii de vulnerabil. Am învățat să trăim în zgomot, în agitație, dar mai ştim cum se simte liniştea? Mai ştim, oare, să privim norii îndelung și atât de intens, încât să avem impresia că îi auzim cum se mişcă deasupra capetelor noastre?

Ploua rău sâmbătă dimineața, când am pornit, aşa că ne-am aşteptat la un weekend ratat. Noi plănuiam drumeții şi picnic în natură, dar ploaia ne-a stricat planurile. În schimb, am fost întâmpinați cu un zâmbet şi multă căldură. A ieşit până şi soarele pentru câteva ceasuri, parcă special să ne dezvăluie micul colț de paradis în toată splendoarea lui.

Raven’s Nest, The Hidden Village, se află într-un loc retras din Munții Apuseni, la câțiva kilometri de Sălciua de Jos. Departe de casă nu e, din Cluj am parcurs vreo 70 de kilometri până aici. Da, am mers pe drum de țară pe ultima porțiune (1.5 km). Şi da, am avut mici emoții din cauză că ploua şi era noroi pe alocuri. Dar dacă am reuşit să ajungem cu bine, cu buburuza din dotare, oricine poate ajunge aici.

Am găsit un mic sat de vacanță format din mai multe căbănuțe de lemn. Într-un stil tradițional și rustic, așezarea redă aspectele vieții de la țară în cel mai mic detaliu. De la arhitectura străveche a căsuțelor transilvănene, până la decor interior, veselă, țesături, toate îmi dau senzația că m-am întors în timp cu cel puțin o sută de ani. Iar locul ăsta îmi amintește de copilărie: de casa bunicii, de zilele lungi petrecute sub cerul liber de dimineața până seara, de mirosul proaspăt al pământului imediat după ploaie.

De când am ajuns mi-au atras atenția niște scări și o cărare ce urcă prin-o pădurice. De îndată ce s-a oprit ploaia, am fugit într-acolo, cu sentimentul anticipării a ceea ce se află la capătul cărării. O terasă din lemn, construită în stânci, îți dezvăluie un peisaj care îți taie respirația. Munți și coline, un drum de țară lin și turme de oi în depărtare. Liniște deplină, întreruptă doar de câte o pasăre sau vântul ce poartă norii atât de aproape de pământ. Un sunet mut de râu ce curge undeva în apropiere, pe care nu-l vezi, dar știi că e acolo. Trebuie să stai aici ca să înțelegi, complet învăluit de priveliște, fără să te miști, fără să poți scoate un cuvânt. Ce-ar mai fi de spus? Parcă orice-aș spune n-ar face decât să strice farmecul momentului.

Am știut, din prima clipă, că vreau să scriu despre locul ăsta. Şi nu mai am răbdare să ajung acasă, așa că m-am apucat să pun totul „pe foaie” cât emoțiile sunt încă vii. Au trecut abia 24 de ore de când sunt aici şi m-am îndrăgostit iremediabil. Nici nu am plecat încă, dar ştiu sigur că vreau înapoi!