Două cărți citite recent care m-au marcat

Am mai spus în diverse rânduri: aici pe blog scriu doar despre cărțile pe care consider că merită să le aduc în atenția voastră. Într-o lume în care suntem compleșiți de informații din toate direcțiile, mi se pare că ar fi prea mult „noise” dacă aș vorbi despre tot ce citesc, așa că aleg să dedic timp și atenție doar lecturilor ce au avut un impact deosebit asupra mea.

În ultima perioadă m-am refugiat în citit, aproape am terminat teancul de „lecturi în așteptare”. Pe unele dintre ele le-am dus până la capăt, altele le-am abandonat fără niciun regret, dar cele ce urmează s-au făcut remarcate și m-au impresionat într-un fel anume.

Dacă sunteți deja abonați la newsletter-ul 5 idei pe săptămână s-ar putea să știți despre ce este vorba, pentru că abonații află primii noutățile. Așa că vă invit cu mare drag să vă abonați înainte de-a trece la rândurile de mai jos.

Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman

Tot ce știam până acum despre relațiile de cuplu mi s-a părut egal cu zero când am început să citesc “Cele 5 limbaje ale iubirii”. Gary Chapman, autorul cărții, prezintă într-un mod atât de simplu și firesc lucruri pe care alții le învață la terapie în (poate) luni de zile. Am citit cartea cu interes și mi-am dorit să vorbesc despre ea, pentru că mi se pare o lectură ce merită parcursă de fiecare dintre noi, la un moment dat în viață.

Gary Chapman este consilier matrimonial, pastor și autor a mai multor cărți de succes internațional, cea mai cunoscută fiind “Cele 5 limbaje ale iubirii”. În wishlist-ul meu stătea de multă vreme, dar știți și voi cum se întâmplă, întotdeauna lista e mai lungă decât reușesc să citesc. Până la urmă așa s-a nimerit că un coleg a donat câteva titluri din biblioteca sa, iar astfel am ajuns în posesia cărții și în scurt timp m-am apucat de ea.

“Cele 5 limbaje ale iubirii” pleacă de la ideea că fiecare om își exprimă iubirea într-un propriu limbaj. De pildă, unii pun mai mult preț pe mângâieri și atingeri în timp ce alții au nevoie de vorbe frumoase pentru a se simți iubiți. Însă deseori se întâmplă ca partenerii să vorbească limbaje diferite și astfel apar neînțelegeri și frustrări într-un cuplu. Îmaginați-vă doi oameni, unul vorbind franceză și altul suedeză, fără ca vreunul să-l înțeleagă pe celălalt. Nu există nicio șansă de-a comunica, până când nu învață fiecare câte un pic din limba celuilalt.

Un om se simte iubit și apreciat atunci când te exprimi în limbajul său primar de iubire, dar nu simte la fel cât îi vorbești un limbaj pe care nu-l cunoaște. Gary Chapman susține că fiecare dintre noi are un rezervor afectiv, care se umple sau se golește în funcție de câte precieri primim în limbajul nostru de iubire. Atunci când partenerul folosește limbajul nostru, rezervorul se umple și ne simțim fericiți. Însă dacă rezervorul se golește, încep să apară nemulțumirile în cuplu. Soluția pentru o relație sau o căsnicie fericită este, conform autorului, să conștientizăm întâi limbajul nostru primar de iubire, iar apoi să-l învățăm pe cel al partenerului.

---

„Țelul iubirii nu este să obții ceea ce-ți dorești de la celălalt, ci să faci ceva spre binele celui iubit.”

***

„Bun venit în lumea reală a căsniciei, în care întotdeauna vei găsi fire de păr în chiuvetă și urme pe oglindă și în care certurile pornesc de la așaezarea incorectă a sulului de hârtie igienică și de la neglijența partenerului cu privire la lăsarea în jos a capacului de toaletă. Este o lume în care pantofii nu se pun singuri în dulap, iar sertarele nu se închid de la sine, în care hainelor nu le plac cuierele și în care șosetele nu sfârșesc direct în coșul de rufe.” 

***

„După ce-și revin din faza de îndrăgostire, partenerii au două opțiuni: fie se retrag, se despart, divorțează sau pleacă în căutarea unor noi experiențe afective, fie se apucă, sârguincioși, să învețe cum să se iubească dincolo de euforica stare de îndrăgostire.”

***

„Ipocrit ești numai atunci când susții că ai sentimente pe care nu le ai… Dar când faci un gest de iubire gândit a fi în avantajul celuilalt sau spre a-i face o plăcere, avem de-a face cu o simplă alegere.”

Aleea cu licurici, Kristin Hannah

Dacă prima carte a fost una de dezvoltare personală, urmează acum și un pic de ficțiune pentru cei care preferă acest stil. Am terminat de citit “Aleea cu licurici” având lacrimi în ochi, lucru pe care puține cărți l-au reușit. Nu mă emoționez ușor, dar îmi era dor de o astfel de lectură. M-am ales cu o poveste intensă, impresionantă, care mi-a trezit emoții profunde.

Ardeam de nerăbdare să o citesc, dar aveam și rețineri în același timp. E o carte stufoasă, însă nu mă sperie numărul de pagini, ci faptul că dacă nu mă prinde îmi va fi greu să o duc la capăt. Până la urmă mi-am făcut curaj să mă apuc de ea, cu promisiunea că dacă nu-mi place o las cât colo fără nicio remușcare. Surpriză, însă, mi-a plăcut. Atât de mult încât am dat pagină după pagină, fără să-mi dau seama cum se scurg minutele sau orele.

Tully și Kate sunt două fete pe cât de diferite, pe atât de „compatibile”. Povestea lor începe în America anilor ’70-’80, când cele două adolescente ajung să se cunoască, așteptând autobuzul școlar în stația de pe Aleea cu licurici. Curând devin prietene inseparabile și astfel se îngheagă între ele o prietenie care durează toată viață.

Deși nu m-am regăsit în niciunul din personaje, am rezonat cu amândouă – fiecare are un „ceva” ce o face unică și deosebită. Tully e populară, îi place să fie în centrul atenției și atrage toate privirile. Kate e blândă, caldă, liniștită, fără a-și face prezența remarcată în toate modurile posibile. Tully face sacrificii de dragul carierei și are parte de o ascensiune impresionantă în viața profesională, pe când Kate alege să-și dedice timpul familiei, să renunțe la job după apariția copiilor și să fie mamă casnică.

Legătura celor două personaje mi-a amintit de unul dintre citatele mele preferate cu privire la prietenie: „prietenii adevărați sunt ca stelele: nu-i vezi întotdeauna, dar știi că mereu sunt acolo”. 

Nu te aștepta ca „Aleea cu licurici” să fie o lectură profundă, cu multe înțelesuri ascunse și indicii la tot pasul. Din contră, cu toate că povestea e antrenantă și complexă, cartea e scrisă într-un stilt lejer, relaxat, ușor de parcurs și greu de lăsat din mână 🙂 Merge perfect vara asta pe o plajă, cu un cocktail alături și valurile mării pe fundal.

---

[Kate] „Tocmai ăsta este lucrul cel mai amuzant când îți scrii povestea vieții. Începi prin a încerca să-ți amintești datele, orele și numele. Ai impresia că relatezi întâmplările din viața ta, că atunci când vei vrea să-ți amintești de ele vei reține doar succesele și eșecurile, cursul vieții din tinerețe și la vârsta maturității, dar asta nu este totul. Dragostea. Familia. Râsul. Doar atât se întipărește în memorie după ce se spune și se face totul. O mare parte din viață am crezut ca n-am făcut de-ajuns sau că n-am avut aspirații prea mari. Sper că mi se poate ierta prostia. Eram tânără. Aș vrea că fiii mei să știe cât sunt de mândră de ei și de mine. Am avut tot ce ne-a trebuit, voi, tata și eu. În ceea ce mă privește, mi s-a oferit tot ce mi-am dorit vreodată.
Dragoste.
Asta ne amintim.”

***

[Tully] „Ea obișnuia să considere că succesul este ca aurul, după care merită să scormonesti prin noroi și că dragostea o va aștepta întotdeauna ori de câte ori va avea ea chef. Nu-și imagina de ce gândise astfel ținând seama de mediul în care crescuse. Ar fi trebuit să-și dea seama mai devreme că există foarte puțină dragoste pe lume. Dacă succesul este ca aurul și zace pe fundul râului, iubirea este comparabilă cu un diamant îngropat la sute de metri sub pământ, greu de recunoscut în forma naturală.”

***

„Fetele de pe Firefly Lane…
În visul lui Kate, se făceca că este 1974, iar ea este din nou adolescentă, pedalând pe bicicletă la miezul nopții alături de cea mai bună prietenă a ei, într-o beznă absolută, că erau invizibile. Își amintește locul până în cele mai mici detalii: o panglică sinuoasă de asfalt, mărginită de o parte și de alta de șanțuri adânci cu apă tulbure și dealuri cu apă sălbatică. Înainte să se întâlnească, drumul acela părea că nu duce nicăieri; un banal drum de țară, purtând numele unei insecte pe care nu o văzuse nimeni niciodată în acel colț sălbatic de lume, colorat în albastru și verde. După aceea, l-a văzut fiecare prin ochii celeilalte…”