Când eram copil, mama ne insufla întruna ideea de-a păstra casa curată. La sfârșitul zilei toate jucăriile, rechizitele, șosetele, hainele – pe scurt, toate lucrurile noaste – trebuiau să fie așezate la locul lor, podeaua măturată și cuverturile aranjate pe pat.
Dacă se anunța o vizită, prima noastră grijă era să fie curat în casă. În plus, fiecare sâmbătă devenea zi dedicată curățeniei: scuturat de covoare, dat cu mopul, treburi de-astea mai “serioase”. Vă spun, niciun fir de praf nu avea cale de izbândă în căminul nostru. A fost o lecție pe care, la vremea respectivă, nu am înțeles-o pe deplin. Mi se părea că prea suntem obsedați de curățenie. Dar ce știam eu, ca biet copil, despre educație și cei șapte ani de-acasă?
Crescând și îndepărtându-mă de casa părintească, am început să nu mai fiu la fel de strictă cu tot procesul învățat în sânul familiei. Totuși, nu vă gândiți că sunt vreo dezordonată. Din contră, mă regăsesc în ideile mamei prin prisma faptului că îmi place ordinea și organizarea. Chiar mă încadrez în categoria oamenilor care nu funcționează bine când le e casa murdară. Dar nu fac din asta un scop în viață. Nu mă trezesc dimineața doar ca să mai dau o dată cu aspiratorul, pot dormi fără rețineri dacă am două farfurii nespălate în chiuvetă și nu dedic sâmbetele pe deplin curățeniei. De ce vă spun toate astea? Ca să înțelegeți că nu sunt ușă de biserică, nu adorm cu pămătuful sub pernă și nici nu visez noaptea la un aspirator nou.
Însă ideea de curățenie și de-a păstra ordinea mă urmărește peste tot. Atât acasă, cât și în deplasare. Așa că nu pricep nici în ruptul capului cum unele reguli de bază pot fi uitate atât de ușor. Să fii un om curat este ceva elementar, care n-ar trebui pus la îndoială. Mai ales în secolul douăzeci și unu, când avem cu toții apă caldă și săpun (ok, știu, există cazuri izolate în care bieții oameni nu au acces la apă potabilă, dar nu despre acelea vorbesc acum, ci despre restul). Chiar dacă, să zicem, la tine acasă trăiești după placul inimii și tu îți stabilești propriile norme, când ieși în societate mi se pare esențial să respecți câteva reguli de bun simț.
♦ De ce ți-e teamă să debarasezi masa după ce ai terminat de mâncat? Vorbim de spațiile publice de tip “food court”, unde mâncarea îți este servită pe tavă, iar din loc în loc găsești rafturi unde poți depune tava atunci când te pregătești să părăsești zona. Nu-ți cere nimeni ceva ieșit din comun, ci doar să strângi ceea ce ai consumat. Ți se pare înjositor un asemenea gest? Crezi că ești superior persoanei care vine și adună resturile în urma ta? Nu știu cum de-am ajuns să privesc cu admirație oamenii care curăță după ei, când acest gest ar trebui să fie o normalitate.
Știu, îmi vei spune că există angajați plătiți pentru așa ceva. Dar tot acei angajați trebuie să arunce gunoiul, să șteargă mesele de firimituri și alte resturi, să măture podeaua și să dea cu mopul. Sunt și ei oameni, nu roboți. Iar dacă locul e super aglomerat, nu vor apuca să le facă pe toate. Așa că, de-acum încolo, gândește-te așa: mergi la mall și nu găsești nicio masă unde să te așezi să mânânci. Când în sfârșit zărești una, observi că e plină de gunoaie. Ți-ar plăcea să cureți după alții ca să te poți așeza acolo? Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.
♦ De ce ți-e teamă să arunci resturile în coșul de gunoi? Mă refer la chiștocul de țigară, la ambalajul de ciocolată sau la șervețelul mototolit – toate scăpate pe stradă în timpului mersului, “din greșeală” evident. Ar fi chiar atât de greu să te mai abții câțiva metri, până la cel mai apropiat coș de gunoi? Lucru valabil și când te deplasezi cu mașina, resturile și ambalajele nu se aruncă pe geam, să zboare pe parbrizul mașinii din spate.
♦ De ce ți-e teamă să folosești deodorantul? Ok. Pauza. Dați-mi voie să respir adânc și să vă mărturisesc o întâmplare dintre cele mai stânjenitoare prin care am trecut vreodată. Eram în liceu, când într-o zi doamna dirigintă m-a tras deoparte să-mi spună vreo două vorbe în privat. Mi-a sugerat, indirect, că transpir abundent la ore și colegii mei s-au plâns deseori de acest aspect. Ufff, nu-și poate nimeni imagina cum îmi venea să intru în pământ de rușine, să fug acasă și să nu mă mai întorc înapoi la școală. Iar ce mă șoca era că până să mi se spună, eu nu realizasem că am o problemă. Nu înțelegeam cărui fapt se datorează acest aspect: să fi fost mici neatenții din partea mea, să fi fost perioada adolescenței, habar n-am. Cert este că din acel moment am făcut o obsesie din treaba cu înlăturarea traspirației. Pe lângă faptul că sunt ca o rață (toată ziua la duș), port mereu după mine șervețele umede, deodorant și un tricou de schimb în geantă, mai ales în sezonul cald.
Și recunosc, am rețineri când vine vorba să abordez acest subiect. Nu știu cum să zic și ce să zic. Însă hai să fim serioși: cu toții transpirăm. It’s a fact. Așa că fii cu ochi-n patru și ia măsuri, dacă e cazul. Nu doresc nimănui să ajungă în situația în care să i se spună în față. E nasol.
♦ Când îți scoți patrupedul la plimbare, de ce ți-e teamă să strângi după el? Am și eu un cățel, așa că nu vorbesc din cărți, știu cum e să umbli cu punguța după tine. Riscul meseriei, cum s-ar spune. Când am ales să-l integrăm pe blănos în viața noastră, am înțeles ce implică această decizie și ne-am asumat consecințele.
Multă vreme n-am priceput de ce unele persoane se uită urât la mine când plimb câinele și adoptă o atitudine respingătoare față de “oamenii cu câini”. Eh, uite de-aia, că sunt deranjați de mizerie. Momentan putem lua cățelul în autobuz (și ce ne-am bucurat când am aflat vestea!) și abia așteptăm, ca în restul țărilor mai evoluate, clipa în care vom putea să intrăm cu blăsosul în magazine. Poate chiar noi am putea grăbi procesul, respectând cu toții această regulă de bază. Arătându-le oamenilor că nu suntem niște needucați, noi ăștia “proprietari de câini”.
Am crescut în mediul rural până la vârsta de 18 ani, când am început facultatea. Și îmi aduc aminte cum la noi în sat, când venea vorba despre o vecină sau o cunoștință, auzeam mereu printre bătrâni expresia “este o femeie curată” – folosită pe un ton admirativ, în sens de apreciere. Nu educată, nu harnică, nu gospodină, ci curată. Asta zicea totul. Căci pe vremea bunicilor noștri, și mai ales la țară, să fii curat era un fapt respectabil, ce aducea cu sine admirația și stima celor din jur.
Între timp am evoluat, trăim în epoca vitezei și avem aspirații înalte. Dar hai să nu uităm niște lucruri de bază: să fim curați și să păstrăm curățenia în urma noastră, să ne respectăm pe noi înșine, dar și pe cei din jurul nostru. Acasă, în autobuz, la muncă, pe stradă, la restaurant și ori pe unde trecem.
Și dacă nu, spune-mi și mie, de ce ți-e teamă de curățenie?
Pagina Parfumată – doza de inspirație zilnică: Facebook • Instagram • Pinterest
Foto credit: Kassem Mahfouz // Alvin Balemesa via Unsplash
5 IDEI PE SĂPTĂMÂNĂ
Abonează-te la newsletter și vei primi câte un email săptămânal cu idei și sugestii care să te inspire sau să-ți facă ziua mai bună. Filme, cărți, articole, rețete, produse faine - sau orice alte chestii interesante care merită împărtășite - vor fi direct la tine în inbox.
12 Comments
* Vai, cat ma regasesc in ce ai scris! Si la mine era la fel! Si ca idee, si eu am devenit un pic obsedata de curatenie. Nu e un lucru rau neaparat, atat timp cat nu faci asta zi de zi si omiti sa mai faci si altele in afara de ordine si curatenie!
* Si vai! Cat ma enerveaza oamenii care nu isi aduna tavile prin mall-uri!!!! Exact cum spui si tu – nu ti-ar placea sa gasesti masa plina de resturi…de ce nu ti le strangi?!
* Astora care arunca gunoie din masina…stii ce le-as face?! M-as duce, as lua ce a aruncat si i le-as arunca inapoi in masina. Inclusiv chistocurile de tigara!
Mi-a placut articolul tau. Poate intru si eu in hora si vorbesc despre acest subiect! Te pup!
Lori, știi vorba aia că schimbarea începe cu noi. Poate, cu cât scriem mai mult despre asta, poate-poate se îndreaptă ceva. Și un singur procent, tot e o victorie. Măcar pentru următoarea generație 🙂 te pup și eu!
Eu cred ca nu e vorba de teama, ci de rebeliune. Oamenii refuleaza. Au crescut atata vreme in familii pentru care curatenia era o boala, incat acum fug cat vad cu ochii si le e greata de orice inseamna curatenie facuta din obligatie. Au crescut cicaliti de mame la fiecare pas, asa ca acum isi baga picioarele, in absenta ei… asta inseamna sa faci lucrurile de gura celor din jur, si nu din convingere. Culegem roadele educatiei…
Si eu am crescut intr-o familie in care curatenia era sfanta, la modul obsesiv. Uram sambetele pentru ca mama intorcea casa cu fundul in jos, ne sculam cu noaptea in cap ca sa avem timp sa spalam mobila de bucatarie, sa tragem toate corpurile de mobilier si sa spalam in spatele lor, sa frecam geamuri, abajururi, covoare, bibelouri, etc. Si desigur, sa nu ramana fir de praf sau vreo pata in urma. Aveam mereu unghiile rupte de la atata smotru. Halal weekend… mama privea cu satisfactie casa luna, eu cu regret ca mi-am petrecut o zi din pretiosul weekend fiind sclava lucrurilor…. Nu mai spun de curatenia de Pasti si de Craciun… As fi dat o mana si un picior pentru cateva ore de somn bun, de odihna, nu de facut smotru prin casa…
Cand m-am mutat la casa mea mi-am promis ca eu nu voi mai avea astfel de weekend-uri. Asa ca avem mobilier mai usor de intretinut, mai bine compartimentat, nu avem bibelouri, perdele, covoare, ci doar faianta si parchet usor de curatat; avem mop cu aburi – igienizam rapid si fara efort. Facem curat rapid impreuna (eu si sotul), suntem mai bine organizati, si astfel nu mai simtim ca suntem sclavii casei. Privesc curatenia ca pe o igiena necesara, nu ca pe o corvoada. Spalam, curatam, dar nu stam sa dam lustru decat ocazional, si ne e foarte bine asa. Nu avem casa luna si suntem mandri de asta. Arata ca o casa locuita si ingrijita, nu ca o piesa de muzeu. Si suntem foarte relaxati asa.
Daca ii intrebi pe cei care arunca pe strada hartii, ambaje daa stiu ca nu-i frumos sa faca acest lucru, toti vor spune ca cunosc, dar o fac din comoditate. E mai usor sa scape de o hartie, de un pachet de tigari lasandu-l jos si nepunandu-l la un cos. Te toti i-as pune sa mature strada, dar fara matura.
Foarte adevarate cuvintee tale… si totusi…. Oare de unde vine aceasta frica? Aceasta retinere… mereu m-am intrebat si eu acest lucru. Si este si mai greu cand trebuie sa explici copilului de ce noi pastram curat si altii nu!
Exact, la parte cu educarea celor mici nici nu m-am gândit. Puterea exemplului tău, care vrei să-l înveți bine, pentru el se opune cu exemplele care nu procedează așa cum ne-am aștepta.
Bine pus problema. Ai dreptate cu curatenia, ordinea… Si eu ma organizez mai bine si sunt mai productiva, am o energie pozitiva atunci cand lucrurile sunt puse la locul lor.
Totusi vad multi oameni care sunt disperati cu curatenia si obsedati in adevăratul sens al cuvantului…se opresc din mancat daca vad o firimitura pe jos si mai stiu eu ce.
Cred ca mai conteaza si cum ai fost invatat, cum ai vazut din familie. Eu am fost invatata ca la masa mancam…cand terminam de mancat strangem, maturam firimiturile, dam cu aspiratorul…etc.
Bun articolul tau
Mulțumesc, Aly. Una e să fii ordonat, alta e să faci o obsesie din asta. Extremele nu ajută, în nicio situație.
Ai dreptate în observațiile tale. Lângă blocul meu este un trotuar îngust pe care l-am poreclit ”Aleea C*caților” fiindca din metru in metru câte un câine si-a facut nevoia. Chiar ieri am trecut pe langa un caine care isi facea necazul, iar stăpânul a așteptat apoi a plecat. I-am urat frumos să îl mănânce, s-a făcut că nu mă aude. :))
Oamenii sunt comozi. De multe ori se gândesc „de ce să strâng, oricum mai sunt și alții, nu e doar de la mine”. Ceea ce nu e corect.
De partea cealaltă, câinii sunt și ei șmecheri: ei vor trage fix spre locul în care au mai fost și alții :)))
Ioana, sunt total de acord cu puncte atinse de tine. Curățenia nu trebuie să fie ca un chin, și să trebuiască să devii obsedat de ea, însă cel puțin în public ar trebui să strângem după noi. Și eu am găsit masa la fast food murdară de multe ori sau plină de resturi. A trebuit să stau să șterg și să îmi pregătesc locul de zor până mă trezeam că îmi trece și poffa de mâncare. Asta ține de bun simț, educație și cred că din ce în ce mai rar dăm peste oameni civilizați. De faza cu animăluțele în parc sau alt loc nici nu mai zic. Sunt șanse mai mari de masă curată la fast food decât de curățenie pe trotuar și alte locuri.
si eu am crescut cu impresia ca eram pedepsita sa fac curatenie. Dar din experienta proprie, cei care arunca sunt fix aia carora parintii le-au strans dupa si ei sunt obisnuuiti asa, ca lasa ma ca face altul.