De ce ți-e teamă de curățenie?

Când eram copil, mama ne insufla întruna ideea de-a păstra casa curată. La sfârșitul zilei toate jucăriile, rechizitele, șosetele, hainele – pe scurt, toate lucrurile noaste – trebuiau să fie așezate la locul lor, podeaua măturată și cuverturile aranjate pe pat.

Dacă se anunța o vizită, prima noastră grijă era să fie curat în casă. În plus, fiecare sâmbătă devenea zi dedicată curățeniei: scuturat de covoare, dat cu mopul, treburi de-astea mai “serioase”. Vă spun, niciun fir de praf nu avea cale de izbândă în căminul nostru. A fost o lecție pe care, la vremea respectivă, nu am înțeles-o pe deplin. Mi se părea că prea suntem obsedați de curățenie. Dar ce știam eu, ca biet copil, despre educație și cei șapte ani de-acasă?

Crescând și îndepărtându-mă de casa părintească, am început să nu mai fiu la fel de strictă cu tot procesul învățat în sânul familiei. Totuși, nu vă gândiți că sunt vreo dezordonată. Din contră, mă regăsesc în ideile mamei prin prisma faptului că îmi place ordinea și organizarea. Chiar mă încadrez în categoria oamenilor care nu funcționează bine când le e casa murdară. Dar nu fac din asta un scop în viață. Nu mă trezesc dimineața doar ca să mai dau o dată cu aspiratorul, pot dormi fără rețineri dacă am două farfurii nespălate în chiuvetă și nu dedic sâmbetele pe deplin curățeniei. De ce vă spun toate astea? Ca să înțelegeți că nu sunt ușă de biserică, nu adorm cu pămătuful sub pernă și nici nu visez noaptea la un aspirator nou.

Însă ideea de curățenie și de-a păstra ordinea mă urmărește peste tot. Atât acasă, cât și în deplasare. Așa că nu pricep nici în ruptul capului cum unele reguli de bază pot fi uitate atât de ușor. Să fii un om curat este ceva elementar, care n-ar trebui pus la îndoială. Mai ales în secolul douăzeci și unu, când avem cu toții apă caldă și săpun (ok, știu, există cazuri izolate în care bieții oameni nu au acces la apă potabilă, dar nu despre acelea vorbesc acum, ci despre restul). Chiar dacă, să zicem, la tine acasă trăiești după placul inimii și tu îți stabilești propriile norme, când ieși în societate mi se pare esențial să respecți câteva reguli de bun simț.

♦ De ce ți-e teamă să debarasezi masa după ce ai terminat de mâncat? Vorbim de spațiile publice de tip “food court”, unde mâncarea îți este servită pe tavă, iar din loc în loc găsești rafturi unde poți depune tava atunci când te pregătești să părăsești zona. Nu-ți cere nimeni ceva ieșit din comun, ci doar să strângi ceea ce ai consumat. Ți se pare înjositor un asemenea gest? Crezi că ești superior persoanei care vine și adună resturile în urma ta? Nu știu cum de-am ajuns să privesc cu admirație oamenii care curăță după ei, când acest gest ar trebui să fie o normalitate.

Știu, îmi vei spune că există angajați plătiți pentru așa ceva. Dar tot acei angajați trebuie să arunce gunoiul, să șteargă mesele de firimituri și alte resturi, să măture podeaua și să dea cu mopul. Sunt și ei oameni, nu roboți. Iar dacă locul e super aglomerat, nu vor apuca să le facă pe toate. Așa că, de-acum încolo, gândește-te așa: mergi la mall și nu găsești nicio masă unde să te așezi să mânânci. Când în sfârșit zărești una, observi că e plină de gunoaie. Ți-ar plăcea să cureți după alții ca să te poți așeza acolo? Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

♦ De ce ți-e teamă să arunci resturile în coșul de gunoi? Mă refer la chiștocul de țigară, la ambalajul de ciocolată sau la șervețelul mototolit – toate scăpate pe stradă în timpului mersului, “din greșeală” evident. Ar fi chiar atât de greu să te mai abții câțiva metri, până la cel mai apropiat coș de gunoi? Lucru valabil și când te deplasezi cu mașina, resturile și ambalajele nu se aruncă pe geam, să zboare pe parbrizul mașinii din spate.

♦ De ce ți-e teamă să folosești deodorantul? Ok. Pauza. Dați-mi voie să respir adânc și să vă mărturisesc o întâmplare dintre cele mai stânjenitoare prin care am trecut vreodată. Eram în liceu, când într-o zi doamna dirigintă m-a tras deoparte să-mi spună vreo două vorbe în privat. Mi-a sugerat, indirect, că transpir abundent la ore și colegii mei s-au plâns deseori de acest aspect. Ufff, nu-și poate nimeni imagina cum îmi venea să intru în pământ de rușine, să fug acasă și să nu mă mai întorc înapoi la școală. Iar ce mă șoca era că până să mi se spună, eu nu realizasem că am o problemă. Nu înțelegeam cărui fapt se datorează acest aspect: să fi fost mici neatenții din partea mea, să fi fost perioada adolescenței, habar n-am. Cert este că din acel moment am făcut o obsesie din treaba cu înlăturarea traspirației. Pe lângă faptul că sunt ca o rață (toată ziua la duș), port mereu după mine șervețele umede, deodorant și un tricou de schimb în geantă, mai ales în sezonul cald.

Și recunosc, am rețineri când vine vorba să abordez acest subiect. Nu știu cum să zic și ce să zic. Însă hai să fim serioși: cu toții transpirăm. It’s a fact. Așa că fii cu ochi-n patru și ia măsuri, dacă e cazul. Nu doresc nimănui să ajungă în situația în care să i se spună în față. E nasol.

♦ Când îți scoți patrupedul la plimbare, de ce ți-e teamă să strângi după el? Am și eu un cățel, așa că nu vorbesc din cărți, știu cum e să umbli cu punguța după tine. Riscul meseriei, cum s-ar spune. Când am ales să-l integrăm pe blănos în viața noastră, am înțeles ce implică această decizie și ne-am asumat consecințele.

Multă vreme n-am priceput de ce unele persoane se uită urât la mine când plimb câinele și adoptă o atitudine respingătoare față de “oamenii cu câini”. Eh, uite de-aia, că sunt deranjați de mizerie. Momentan putem lua cățelul în autobuz (și ce ne-am bucurat când am aflat vestea!) și abia așteptăm, ca în restul țărilor mai evoluate, clipa în care vom putea să intrăm cu blăsosul în magazine. Poate chiar noi am putea grăbi procesul, respectând cu toții această regulă de bază. Arătându-le oamenilor că nu suntem niște needucați, noi ăștia “proprietari de câini”.

Am crescut în mediul rural până la vârsta de 18 ani, când am început facultatea. Și îmi aduc aminte cum la noi în sat, când venea vorba despre o vecină sau o cunoștință, auzeam mereu printre bătrâni expresia “este o femeie curată” – folosită pe un ton admirativ, în sens de apreciere. Nu educată, nu harnică, nu gospodină, ci curată. Asta zicea totul. Căci pe vremea bunicilor noștri, și mai ales la țară, să fii curat era un fapt respectabil, ce aducea cu sine admirația și stima celor din jur.

Între timp am evoluat, trăim în epoca vitezei și avem aspirații înalte. Dar hai să nu uităm niște lucruri de bază: să fim curați și să păstrăm curățenia în urma noastră, să ne respectăm pe noi înșine, dar și pe cei din jurul nostru. Acasă, în autobuz, la muncă, pe stradă, la restaurant și ori pe unde trecem.

Și dacă nu, spune-mi și mie, de ce ți-e teamă de curățenie?

 Pagina Parfumată – doza de inspirație zilnică: Facebook • Instagram • Pinterest

Foto credit: Kassem Mahfouz // Alvin Balemesa via Unsplash